Odată cu creșterea semnificativă a cererii de oțel inoxidabil, consumul de nichel a crescut de la an la an, ducând la o creștere a prețurilor.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, nichelul a fost strict controlat de anumite țări ca material strategic, ceea ce a dus la o criză gravă. Prin urmare, Statele Unite ale Americii, Germania și alte țări au început cercetările asupra oțelului inoxidabil folosind mangan ca înlocuitor pentru nichel. Prin cercetări-aprofundate, Statele Unite au finalizat proiectarea oțelului de substituție cu mangan-nichel cu azot-, dezvoltând o serie de oțeluri inoxidabile austenitice cu conținut ridicat de-mangan, și anume seria 200.
Pe măsură ce situația aprovizionării cu nichel din Statele Unite s-a îmbunătățit treptat, producția de oțel inoxidabil nu a mai fost constrânsă de lipsa de materii prime și, astfel, seria 200 nu a cunoscut o dezvoltare semnificativă în continuare. Câțiva indieni care au participat la cercetarea și dezvoltarea oțelului inoxidabil din seria 200 s-au întors în India și, având în vedere condițiile naționale bogate în mangan-dar deficitare-de nichel- din India, au readus soiurile de oțel inoxidabil din seria 200 dezvoltate în Statele Unite pentru cercetare și aplicare ulterioară, obținând un mare succes. Cu toate acestea, datorită adăugării deliberate de Mn în compoziția chimică, acesta are, de asemenea, caracteristicile de a fi dificil de deformat, de prelucrabilitate slabă și de rezistență ridicată, dar plasticitate insuficientă în ceea ce privește proprietățile mecanice. Prin urmare, este necesară ajustarea compoziției metalurgice și chimice pentru a-și optimiza proprietățile mecanice și pentru a obține cea mai bună combinație de rezistență și plasticitate.